Sacrificarea Ochiului Drept
La
un moment dat Lupul Singuratic, noul Asgardian,[1]
are o experiență lucidă că și-a pierdut ochiul drept pe vecie. Sau că i s-a închis ochiul
drept pentru totdeauna și nu-l va mai avea niciodată. I-a rămas doar ochiul stâng. Freyja devine disperată, în grija imensă pe care o poartă inițiatului. Nu știe ce să facă pentru el... disperă și se lamentează...
Însă
inițiatul, prin natura sa internă, căreia nimic nu-i rezistă, știindu-se capabil de orice încearcă să o liniștească spunându-i că „orice are o soluție”. Îi spune aceasta plin de încredere, siguranță, liniște interioară, cu un zâmbet cald și iubitor pe buze.
Însă
Freyja își dă seama de pericol și de ceea ce va veni... și este disperată pentru soarta
iubitului ei: inițiatul... lupul singuratic... Widolf.
Aici
se intră în etapele pe care Odin le-a trecut pentru a-i salva pe ceilalți zei și pe oamenii din Midgard. Auto-sacrificiul cumplit, indescriptibil...
pentru a scăpa pe Zei și pe oameni de
Ragnarok, de distrugerea ce amenință pe toți din această creație: totul are un început și un sfârșit inevitabil...
Pierderea
ochiului drept, acest auto-sacrificiu este realizat pentru a învinge
inevitabilul... Și pentru a-i salva și pe ceilalți...
Apoi,
după pierdere, sau închiderea ochiului drept, totul continuă liniștit...
Brusc,
ca un trăznet ieșit de nicăieri, apare în interiorul ssgardianului Widolf o scânteie din Muspelheim. Este atât de
chinuitoare și tensionantă încât sunt mari șanse ca inițiatul să se sinucidă numaidecât. Doar amintirea situațiilor imposibile din crearea Yggdrasilului, unde își amintește că încerca doar să respire și să mai aștepte câteva momente și așa repetată această tehnică, îi oferă o portiță de supraviețuire.
Lupul
Asgardian al pădurii se forțează să rămână pe loc și să nu se miște, doar să mai respire încă de câteva ori, pentru a nu ieși și a se sinucide. Dacă reușește să treacă de această primă fază, de neimaginat, și supraviețuiește atunci îl așteaptă lunga și interminabila cale, de străbătut, prin pădurea ucigătoare și insuportabilă, pentru un om, a Dragonului Verde.
Deja,
în perioada creării Yggdrasilului inițiatul se aventurase, într-o experiență lucidă onirică, într-un tărâm straniu și ciudat, nefiresc, întunecat, lângă malul unei ape, și furase un copil inocent care se plimba pe plajă; spre disperarea cumplită a mamei și zbierătele sfâșietoare ale acesteia. Lupul singuratic furase din acel tărâm ciudat,
scufundat în clar-obscur complet, copilul ieșit din lăcașul părintesc pentru câteva momente. Era un eveniment cutremurător, într-un loc nepământesc.
Odată
copilul înfășcat, Widolf se aruncase în apă, cu copilul bine prins, și pe sub apă se îndepărtă de mal și de mama uriașă a copilului, disperată la
culme, pentru a nu putea fi prins sau oprit. Atunci, pe sub apă și cu copilul bine imobilizat în brațe, inițiatul văzu cum din fundul oceanului, unde acum
se afla fugind, se ridicau de pe tronuri Zeități ce prinseseră viață la trecerea sa pe acolo. Trecerea sa pe acolo, pe
fundului oceanului planetar cu copilul furat în brațe, făcuse ca anumiți Zei să prindă viață, să învie și să zâmbeacă. Erau uriași... Pe lângă acești zei se aflau vestigii arhaice ale unei lumi de mult
dispărute...
Imediat
după aceasta Widolf se trezise într-o sală de spital unde constată că se afla
într-un proces de schimb de sânge cu copilul furat. Inițiatul, prin intermediul unor tuburi introduse în corpul său și al copilului făcea transfer
sangvin cu „copilul furat” din tărâmul nepământesc.
Acest
eveniment este identic cu mitul din Edda
Poetică, Cântul lui Hymir, unde
Thor pescuiește șarpele midgardului, „Dragonul Lumii” ce stă ascuns pe fundul oceanului planetar, și încearcă să-l ucidă cu o lovitură de ciocan. Însă Gigantul Hymir, tatăl zeului Tyr, tăie sfoara cu care era legată momeala, de care se prinsese
dragonul, și astfel puse capăt întâmplării, fără ca Thor să-l fi putut ucide pe Dragon; așa cum dorise.
Se
pare că dragonul nu trebuie ucis, ci folosit, chiar dacă are un aspect
îngrozitor: acesta este mesajul cântului lui Hymir.
Primirea
în interior a unei scântei din Muspelheim, simbolizată prin
pierderea ochiului drept, produce în interior o tensiune atât de nefirească,
atât de dăunătoare și de chinuitoare încât lupul asgardian simte că crapă. Are nevoie de timp pentru a se putea
obișnui să supraviețuiască... însă nu mai este timp...
Această
asimilare a unei scântei din Muspelheim a fost anunțată de visul ciudat în care fusese
furat copilul: adică fusese furată, pe ascuns, o scânteie din Muspelheim: un „fiu al focului” și făcut un pact de sânge cu el.
La
fel, Odin făcuse pact de sânge cu Loki, al cărui tată „Farbauti” era din Muspelheim, era un fiu al Focului.
Toată
inițierea nordică este indicată de miturile prezente în Edda și în alte surse nordice...
Prin
urmare, lupul asgardian face la fel ca Odin un pact de sânge, în secret
absolut, cu un fiu al focului: asimilează în natura sa internă o scânteie
din Muspelheim. Aceasta produce fierbere în interior...
Asgardianul
inițiat se vede pe el însuși, totuși fără a ști că el este, într-o apă „puternică” cum cad bucăți de carne din el; cum se separă de pe el carnea de os. Și pică bucăți de carne în apă. Cineva este lângă el și-i aplică pe carnea vie rămasă un bandaj cu uleiuri și cu ierburi magice. Suferința este indescriptibilă.
Lupul
asgardian al pădurii suferă atât de tare în interior, fără a se petrece mare
lucru în viața sa, că simte că plesnește... o suferință abisală, întunecată, malignă, neîmpăcată, fără liniște, fără nici o ieșire: o teroare indescriptibilă îi asaltează interiorul și el nu mai poate face nimic împotriva acestei stări...
Freyja
se îndepărtează complet de el și la fel o fac toții zeii. Nu mai
este nimeni lângă el să-l apere sau să-l sfătuiască. Nu mai are nici o experiență spirituală de ghidare. Întuneric infinit,
insuportabil, continuu, neîmpăcat... fără margini.
Noua
parteneră pe care o întâlnește imediat, brusc, după apariția scânteii Muspelheim în interiorul său, nu înțelege nimic și-l bănuiește pe inițiat de lașitate.
Însă
acesta nu poate nici respira... tremură fără a se putea controla... este
oripilat, înfricoșat fără obiect: apar în interiorul naturii sale toate suferințele abisului, ale infernului și nu se poate controla. Pare un nebun... unul ce și-a pierdut mințile și mai ales sufletul... Nu mai există nimic din Asgardianul victorios: este doar un Asgardian
rătăcit, nebun, ce și-a pierdut
sufletul și mințile și care tremură și este chinuit în mod abisal în interior fără ca în exterior să se întâmple
mare lucru. De fapt nu se întâmplă în viața sa exterioară nimic.
Sunt
lucruri oripilante... care se întâmplă în interiorul asgardianului călător...
prin pădurea
dragonului verde. Sunt zei ce nu se avântă nici o dată pe acolo...
Sexualitatea
cu noua parteneră este la fel de intensă ca și în perioada creării Yggdrasilului.
Însă nu se mai acumulează tensiune sexuală. Nu!
În
aceste procese ale dragonului verde se lucrează cu „tensiunea sexuală” obținută deja și efortul este, ca cu ajutorul acestei „tensiuni”
și „puteri sexuale” obținute în crearea Yggdrasilului interior, să se genereze și să se asimileze cât mai multă „energie sexuală”, „energie de viață” în interior.
Adică nu se intensifică mai mult tensiunea sexuală. Se lucrează cu aceeași „tensiune” constant și pe perioade mult mai lungi: se poate ajunge la etape în care se lucrează până la cinci sau chiar șase ore de activitate intimă, sexuală, cu noua parteneră, în fiecare zi.
Apoi
perioade de o lună sau două de pauză totală și apoi iar ore întregi cu scopul de a se asimila o cantitate cât mai mare de energie sexuală, de „energie a vieții”...
Energia
vieții îl schimbă complet pe inițiat. Idunn are grijă ca lupul să asimileze doar „mere de aur”...
În
crearea Yggdrasilului scopul era creșterea infinită a tensiunii sexuale: a puterii „forței sexuale”. Tensiune și forță sexuală!
Acum,
în pădurea dragonului verde doar se acumulează „energia vieții”...
Caracterul
și rafinarea sexuală ia natura Idunnei... Este un alt tip de sexualitate inițiatică... una în care efectul acestei noi sexualități inițiatice produce „aur” în interior...
Modelul
este Idunn...[2]
infinit mai retrasă și mai rece ca
Freyja... dar cerând sacrificii și perfecționări, rafinări și auto-depășiri inimaginabil mai mari...
Aici,
în pădurea dragonului verde, verde ca smaraldul, scopul este păstrarea
tensiunii și prelungirea actului cât mai mult pentru asimilarea unei cantități cât mai mari de „energie a vieții”, de energie sexuală în interior. Energie sexuală și durată...
Partenera
lupului singuratic asgardian, în pădurea dragonului verde, trebuie să fie rece
sufletesc: ca lamele tăioase ale unei plăci subțiri de oțel. Rece ca mijlocul gheții eterne... O răceală ucigătoare...
Partenera
trebuie să fie absolut „rece” sufletesc și neîndurătoare...Metalică... fără urmă de căldură. Ea, în schimb,
manifestă o dorință sexuală fără oprire. Este necesar ca ea să poată susține doar fizic actul intim, sexual,
timp foarte îndelungat... Organele ei intime trebuie
să fie capabile să opereze fără întrerupere ore întregi... zi de
zi... fără oprire...
Aceasta
permite inițiatului să realizeze acte foarte lungi și deosebit de dese de activitate sexuală, fără descărcare,
cu „tensiunea” și cu „puterea” obținută în etapa creării Yggdrasilului: cu scopul de a se umple de „energia
vieții”.
Asgardianul
Widolf se vede în foarte puținele experiențe onirice pe care
le are, și care sunt doar câteva în cei opt sau
nouă ani de infern, în mijlocul oceanului, în plină furtună cumplită, ținându-se doar cu o mână de șarpele gigantic al midgardului pentru a nu se îneca. Astfel, dragonul trebuie folosit oricât de hâd și de dezgustător ar fi și nu omorât așa cum din prostie dorise Thor.
Sexualitatea
este foarte rece emoțional, ca tăietura unei bucăți de metal ce este rece ca gheața. Se simte de parcă inima îngheață... și dispare... Există senzația stopului cardiac fizic din cauza răcelii sufletești a partenerei... Răceală care este totuși atât de necesară... și indispensabilă...
Nu
există o potrivire prea bună între parteneri. Femeia folosește orice mijloc pentru a-l umili și înjosi pe inițiat. Situația începe să devină dezastruoasă: scapă de sub control
definitiv. La un moment chiar și în exterior nu doar în abisul infernal interior...
Nu
există scăpare. Lupul singuratic, Asgradian, simte că este deja 99 la sută
mort. Nu știe ce să mai facă.
Doar
o simplă umbră palidă de energie Odinică îl mai ține în viață... el este deja mort... în interior...
Zeii
au dispărut cu toții... nu mai are nici o experiență spirituală... este un abis în interiorul său... este o imposibilitate în exteriorul său. Și nici un sfat... și nici un ajutor... complet abandonat abisului chinuitor și neîmpăcat, fără sfârșit!
A
traversa această pădure infinită este necesar...
Apoi,
apare brusc Freyja și-i spune că dacă nu va continua... dacă nu va merge mai departe... va rămâne etern, în
eternitate, de acum înainte cu această stare abisală / infernală în interior.
Nimic nu-l va mai scăpa.
Partenera,
deși acceptă practicile sexuale îndelungi și fără terminare, se comportă de parcă ar vrea să-l distrugă și să-i ia gâtul asgardianului. Este o trădare fără seamăn... Una ce înfige gheață în inima inițiatului.
Nu
mai există nimic: nici într-o parte și nici în alta. Totul, chiar întregul exterior
începe a se întoarce împotriva lupului asgardian, chinuit în interior de abisul
infernal fără sfârșit. Toți cei din exterior încep să se întoarcă împotriva sa: să-l trădeze, să-l batjocorească, să spună minciuni incredibile despre el. Devine
imposibilă existența.
Există
impresia unei lupte cu forțe imposibile: ca și cum lupta este
cu uriași, cu giganți - lupta este imposibilă... Însă lupta trebuie să
continue... cu uriașii...
Atunci,
instinctele de supraviețuire preiau
controlul și lupul începe a se revolta împotriva a tot! A ceea ce a făcut în interiorul său, chiar de la începuturile pregătirii pentru inițiere, și a tot ceea ce i se întâmplă în exterior.
Singura
variantă și soluție cu partenera este ai fi oglindă. Adică a se comporta față de ea exact așa cum se comportă ea față de el. Altă soluție nu există! Partenera trădătoare și rău intenționată începe să-și piardă mințile...
Singura
soluție și variantă pentru exterior, în lumea fizică, este de a
arăta adevărata sa valoare, pe care a ținut-o secretă și ascunsă tot timpul, pentru ca nu cumva oamenii
să se simtă inferiori sau rușinați de neputințele lor: și astfel să-l blocheze prin răutate din cauza invidiei.
Acum
este momentul de a se manifesta...
O
revoluție se petrece în abordare, cam la 3 sau 4 ani după încarnarea „scânteii
din Muspelheim”. Dar nu una așteptată sau intuită: ci una ce iese doar din
instinctele primare ale sale... una ce ascultă de moment... de cerința momentului...
Odin
își sacrificase ochiul drept pentru a
putea obține o stare interioară spirituală
superioară: o viziune spirituală superioară... Lupul Singuratic își sacrifică acum înțelepciunea pe care a avut-o, până în acest moment, în vederea auto-depășirii complete: a eliberării de o veche stare de fapte, de
ceea ce el reprezintă în prezent...
Dacă
dorește să continue și să supraviețuiască trebuie să sacrifice totul... Altfel nu se poate ascensiona...
Sacrificarea
Ochiului drept reprezintă sacrificarea luminii și a înțelepciunii ce ne-a dus până în Asgard și pe care am primit-o în Asgard: cea care ne-a permis să intrăm în pădurea dragonului verde...
În
acest moment este nevoie a sacrifica și această lumină, a sacrifica totul, absolut totul... a pierde totul... a
te arunca în neant...
Doar
astfel se ajunge dincolo... într-o nouă viziune spirituală și o nouă stare interioară ce ne salvează complet: și-i salvează și pe ceilalți...
Sacrificul
este enorm și doar unii îl pot realiza: să sacrifici întreaga ta natură obținută până acum, propria viață, propriul suflet, lumina câștigată, totul..., propria înțelepciune obținută.
Să-ți sacrifici Ochiul Drept!
Să
abandonezi totul... în mijlocul pădurii...
Însă,
altfel nu se poate ajunge acolo unde trebuie...
Astfel
Widolf începe, senin și zâmbind, cu efort teribil, să realizeze acte ce înainte nu și le permitea: acte ce ar fi fost
considerate degenerante chiar și de către el însuși, sau de către alți Asgardieni...
El
începe să sacrifice totul...
Acum
descoperă că, la nivelul la care se află în interior, poate să se bucure de
lucruri ce oamenilor obișnuiți li se par teribile și de ocolit...
Se
petrece pe nesimțite și spontan o lărgire a luminii conștiinței sale dincolo de orice considerație... o lărgire care are efecte imediate în
comportamentul său: el devine imediat și brusc altul...
„Aurul”,
care apare atât de des în textele Eddaice, apare în el după eliberarea de vechile
criterii inițiatice... nu mai există limite... lumina conștiinței asgardianului[3]
expandează nelimitat: infernul și cerul sunt simultan în el...
Mai
mult: se experimentează voluntar și conștient o degenerare fără ca degenerarea
să se producă, de fapt... acte pe care inițiatul le credea că produc degenerare, de fapt, acum îl propulsează ușor, imediat, simultan și brusc într-o lumină infinită... ce nu are limite...
Evident
aceasta o poate face doar un Asgardian... un inițiat nordic ce a ajuns deja Asgardian... și în plus a furat o scânteie din Muspelheim...
sacrificându-și Ochiul drept! Nu este vorba de oameni
aici...
Devine
esențială eliberarea de tot trecutul... altfel apare moartea fizică... Și instinctele milenare știu aceasta... Atunci lupul, prin natura sa, în care se află creat Yggdrasilul; prin forța tensionantă a scânteii din Muspelheim; prin energia Odinică de la care se
împărtășește și prin ajutorul norocului, care apare
subit, reușește să se rupă de tot trecutul și de toată conștiința sa trecută...
El
moare doar în interior! Personalitatea decedează: el devine altcineva... cu un
carater și un destin cu totul diferit.
Ca
prin minune partenera se aruncă în întuneric și alege, pentru a scăpa de tensiunile resimțite, ceva ce o propulsează în afara relației sexuale și de parteneriat avute până atunci cu Inițiatul Odinic.
Astfel
și ultima legătură cu „trecutul”... se stinge... separarea este totală: atât de viață, de destin, de caracter, cât și de conștiința inițiatică și de lumina de până atunci...
Apare
o nouă lumină... una ce-l orbește chiar și pe Widolf...
Astfel
omul, ce a început inițierile cu ani înainte, a murit!
Lupul
lui Odin are nevoie de a continua viața fizică în pofida infernurilor abisale ce-l chinuie în fiecare moment și fiecare clipă în interiorul său. Târându-se continuă, nici el nu știe cum, să mânânce, să respire, să umble, să doarmă, să se îmbrace...
Forța sexuală manifestă se prăbușește: pierde mai mult de 90% din ea și se regăsește fără parteneră inițiatică.
De
acum înainte simte că trebuie să fure, prin orice mijloace, practici erotice
inițiatice cu partenere ocazionale ce nu bănuiesc nimic din ceea ce se întâmplă: aceastea cred că
este vorba doar de o relație comună și obișnuită. Inițiatul Odinic rămâne complet singur... doar el știe ceea ce face și prin ceea ce trece... Partenerele habar nu au: parcă sunt rupte total de evenimentele prin care trece Lupul
Odinic.
Există
suficientă „forță sexuală a vieții” și „energie sexuală a vieții” în interiorul său pentru a continua: totuși stresat și neîmpăcat din cauza scânteii din Muspelheim.
Se
practică sexualitatea inițiatică mult mai puțin intens: femeile „furate” pentru actele intime inițiatice nu posedă nici pe de parte rezistența fizică sau emoțională sau intelectuală. Actele intime
sexuale devin mult mai scurte și rare: însă Inițiatul Odinic continuă cu tehnica controlului tensiunii sexuale și cu rafinamentul erotic... este deja instinct...
Lipsește complet orice contact cu zeii sau orice experiență prin care să se știe dacă se merge bine sau nu.
De
nenumărate ori Lupul Singuratic Odinic se plimbă, în domeniul inițiatic oniric, printre morminte. Caută ceva... este în permanentă căutare a cuiva, a ceva, a
unui mormânt sau a unui nume.
Fără
încetare se află în cimitire, ani la rând, și dacă nu se află atunci fuge și se refugiază în cimitire într-un clar obscur complet, întuneric...
Spiritual
oniric, se simte mai în siguranță între morminte și caută pe cineva, ceva, un nume, un anumit
ceva... există un magnetism voluptos al mormintelor,
noaptea, pe clar obscur... O liniște și o seninătate, secrete magice, recomfortare, vindecare... Singur, într-o singurătate fără seamăn...
În
experiențe spirituale lupul asgardian se vede
permanent în obscuritate. Un întuneric penetrant, dar în care poate, totuși, vedea totul... ca o noapte nordică... luminată de
aureola boreală... o noapte clară... boreală...
La
un moment dat, în cei opt ani ai Pădurii Dragonului Verde, lupul Odinic vede
brusc cum în natura sa internă se acumulează aur incredibil de strălucitor și însemnat /marcat cu coduri indescifrabile. Se vede cum perții unei camere, ce până atunci erau din
fecale în descompunere amestecate cu urină în descompunere, în stare pestilențială insuportabilă și de neimaginat,
se transformă imediat în aur strălucitor însemnat cu „marcaje” ciudate. Întreaga casă a inițiatului, metaforă a naturii sale interne, este transformată în aur
luminos...
Inițiatul devine de aur, creat din aur... în interiorul său. Nimic din el nu mai este altceva decât aur, totul dispare și este înlocuit în totalitate de aur: el este „aur” strălucitor însemnat cu peceți indescifrabile...
Apoi,
pe măsură ce trec anii, purtând starea execrabilă abisal-infernală...
insuportabilă clipă de clipă..., apare rar, din când în când, Idunn: la fel de
rece, distantă, intangibilă...
Lupul
singuratic Odinic înțelege că Idunn lucrase profund, tot timpul, în interiorul său și-l purificase în secret: într-un secret atât de mare încât nimeni din Asgrad nici măcar nu bănuia. Dar Idunn, sfioasă și rece ca și cristalul, se străduia până la epuizare... De multe ori se prăbușea fără vlagă și dezgustată de atâta efort și suferință într-o colibă dărăpănată din Pădurea
Dragonului Verde... într-un moment de odihnă.
Atunci
devine clar că în fiecare an se străbate una din cele opt poteci ale Pădurii
Dragonului.
Spre
sfârșitul celor opt ani apar anumite
experiențe spirituale șocante: inițiatul Odinic primește de la un Rege
Irlandez, ce-și ascunde identitate și doar inițiatul îl recunoaște, o gigantică sabie. O sabie anume: o combinație dintre o sabie și un trident.
Astfel încât are un singur mâner și de acolo porneau o lamă gigantică în mijloc și încă două de o parte și pe alta. Astfel, sabia avea trei lame: una pe mijloc și două de o parte și de alta. Ciudată armă... ! Totul în acea experiență este verde adânc, de smarald, de
o profunzime ireală... obsedantă.
Apoi...
tot avansând, clipă de clipă, zi de zi, lună de lună, an de an, fără să știe cum și prin ce mijloace, Lupul Odinic ajunge la finalul celor opt ani, finalul
celor opt cărări indescifrabile prin „Pădurea Inițiatică a Dragonului Verde” și simte într-o noapte cum i se cere prezența în domeniul spiritual. Acolo vede îngrozit un șarpe, o reptilă, un dragon dezgustător în interiorul său: îi provoacă greață și repulsie. Devine evident că această reptilă târâtoare dezgustătoare s-a creat în interiorul său. Acum inițiatul Odinic a devenit un Dragon! E ciudat cum simbolul
generează scârbă și înfiorare, frică paralizantă inițiatului Odinic, deși el a devenit unul...
După
încă ceva timp... indefinibil, de întuneric cumplit, într-o dimineață oarecare simte brusc și imediat în interior cum natura divină este în el...
Simte
parcă cum un taur, „bos primigenius”[4]
descris magic prin runa Uruz, 
, de o densitate infinită și indestructibil, s-a născut și a apărut în interiorul inimii sale.
, de o densitate infinită și indestructibil, s-a născut și a apărut în interiorul inimii sale.
Apoi
simte cum i-au apărut spiritual, pe cap, coarnele imense și gigantice ale „The Green Man”, ale... spiritului din spatele
naturii...
Lupul
Odinic este, față de trecut, cu totul altceva acum! Complet altceva. Are
în interior o natură diferită.... Simte o putere sexuală interioară mai intensă
decât puterea universului... însă nu reușește să o manifeste în fizic. Fizic rămâne cu o fărâmă de forță. Dar, în esența sa, sexul, puterea
sa „a vieții” este infinită... fără limite. Ceva atât de dens,
puternic și indestructibil încât nu există limite...
Inițiatul Odinic știe de abia acum că tot ceea ce a făcut a fost bine și corect! Tot ceea ce s-a întâmplat a fost programat și cerut... a fost necesar...
Permanența în obscuritate adâncă spirituală era doar traversarea
unei nopți boreale... fără sfârșit...
O
noapte fără margini, călătorind prin locuri ciudate, stranii, periculoase... O
noapte în care totuși lupul
distingea...
Până
acum, aflându-se în interiorul pădurii dragonului verde și fără nici un ajutor, nu înțelegea exact ce se întâmpla și dacă era corect în acțiunile sale... Și dacă făcea bine... S-a bazat doar pe
instincte...
Acum
înțelege că a parcurs cu succes pădurea inițiatică ce l-a transformat în Dragon. Înțelege că a reușit în toate luptele și a învins...
El
răsulfă ușurat și vesel din cale afară... A Triumfat! Nu mai există
îndoială: nu fusese părăsit de zei nici o clipă... aceștia doar se retrăseseră pentru a-l lăsa singur ca să-și poată face munca de unul singur... pentru a se împlini.
Întunericul
permanent fusese doar o perioadă... El a trecut-o! A învins pădurea imposibilă,
ciudată, întunecată... și ucigătoare... a Dragonului Verde....
Victoria
aceasta este un eveniment foarte rar în Yggdrasil... Nașterea unui Dragon! Se înțelege profunda
semnificație pe deplin...
Lupul
singuratic înțelege ceea ce a realizat și se cutremură în întreaga sa ființă... Nu poate
crede... Este șocat și ușurat: făcuse de fapt corect totul...
Ce ușurare... ce victorie... ce reușită... Natura divină în interior...
Se
pare că simbolul dragonului trimite la natura divină.
Chiar
și Odin a realizat aceasta... Unul din
numele sale, ce atestă calitățile sale, este „Swafnir”. Acest nume este aproape identic cu al Dragonului „Fafnir”. Segmentul „-fnir” indică ascuns natura, ascunsă, a unui dragon: este vorba de un Dragon!
Și Odin a trecut prin acest stadiu, a devenit un Dragon,[5]
cu foarte mult timp înainte... Însă el a depășit și acest stadiu... Odin este permanenta auto-depășire... Zarathustra cel înfricoșător...
Legea
lui Odin impune cunoaștere și putere...!
„Lupul
Dragon” simte că întreg trecutul uman... a fost curățat. Este liberat de negativitatea și otrăvurile din trecutul milenar. El este ceva complet
nou: născut chiar atunci. La opt ani de la furarea scânteii din Muspelheim, ce i-a adus o suferință de neîndurat. Oricum, suferințele prin care a trecut nu se vor vindeca. Rănile primite din cauza Muspelheimului rămân etern în el.
Doar
auto-depășirea face ca această stare de fapt să fie depășită... însă aceasta înseamnă a continua
și mai intens auto-depășirea prin suferințe și pericole și mai înspăimântătoare... inimaginabile chiar și pentru un Dragon, Dragon de aur![6]
Există
o reală neliniște și speranță în interior cu privire la posibilitatea de a continua,
într-o nouă aventură inimaginabilă, auto-depășirea... Urcarea până la lumina din vârful Yggdrasilului...
Neliniște, speranță, oboseală și sfârșeală...
Lingerea rănilor
Apare
în Dragon o suferință fizică dureroasă, dar trecătoare, datorată tensiunii
musculare și a stresului inimaginabil prin care a trecut.
Respiră
aerul libertății.... după ani de întuneric complet și lipsă de orice speranță...
Se
simte nevoia de a o lua pe o altă cale... este nevoie de acum de altceva.
Oamenii
sunt speriați de el, fără să-și explice, doar la
simpla lui prezență. Există un efect de teamă, panică, blocare,
împietrire la vederea „Lupului Dragon”.
Oamenii
se feresc de el și încearcă, fără să înțeleagă de ce, să se îndepărteze. Simultan cu
o răutate, invidie și dorință de răzbunare din partea
lor.
Această
realitate apare foarte bine descrisă în „Poemul
lui Fafnir”,[7] unde
oamenii îl dușmănesc și-l invidiază...
Pentru
cei aproprați de el situația este duală: o foame de a
avea pe lup aproape tot timpul și o nevoie de a ucide lupul... de a
termina cu el... de a compromite lupul singuratic... de a distruge lupul
pădurii...
Absolut
inexplicabil! Și foarte periculos... acte de manifestare patologice și absolut anormale
pro și contra și de multe ori simultan...
Clar
se manifestă forțe dușmănoase ale haosului.
Dragonul
simte nevoia de a-și întări corpul... de a
se vindeca, de a-și recupera sănătatea, vitalitatea și forțele pe care le-a
pierdut.
Își amintește, subit și fără un efort conștient, fără încetare, ce drum
cumplit a făcut și ce cantitate fără limite de „energie a vieții” a acumulat în interior! Oceane
întregi... pericole și eforturi ce nu au mai fost auzite sau
trăite de nimeni...
Se
tot întreabă: oare cum de a rezistat? Este posibil? Mai este în viață și mai ales încă funcționează normal? Cum de a
fost posibil să genereze în el și să acumuleze în interior oceane
fără limită, cantități infinite de energie a vieții: prin controlul
sexualității?
Nu
înțelege cum de a reușit să facă toate acestea.
Este un mister pentru el...
Însă...
în adâncul său, există foamea cumplită și anormală de a continua și spaima ca nu
cumva să se oprească totul în acel moment. Foamea
chinuitoare a sufletului spre lumină... spre mai multă lumină... Spre putere și înțelepciune, spre
auto-perfecționare... Spre mistere și mai adânci...
Evident,
natura Odinică, fără limite și mereu în căutare și vânătoare, este natura
inițiatului nordic... El este un Odin... El este un Dragon...
El este un Asgardian... Lupul Singuratic al Pădurii Inițiatice...
Nu
se poate opri din a realiza cu uimire nemăsurată prin câte a trecut și câte a făcut... Simte că îi este imposibil să cuprindă conștient tot ceea ce
a realizat și a trăit...
Mereu
și mereu îi vin în minte pădurile adânci și lacurile
impenetrabile pe care le-a traversat... cu succes...
Conștientizează noaptea infinită,
noaptea boreală profundă în care s-a aflat... Și prin care a reușit să treacă!
143 De aici încolo,
el nu mai este doar un inițiat: el este un Asgardian, unul care a ales
drumul auto-depășirii mai departe. Un
om nu poate trece prin pădurea Dragonului Verde. Doar un Asgardian
poate face aceasta. De aceea, această etapă este
trecută de un Asgardian inițiat și nu un om inițiat. „Lupul singuratic
al pădurii” devine „lupul asgardian”. Sacrificarea Ochiului Drept, sau Pădurea Dragonului
Verde este
o etapă a
Asgardienilor ce vor să se auto-depășească!
Prin urmare de acum înainte ne vom referi la Inițiat, la Lupul singuratic sau la Widolf ca Asgardian!
145 A conștiinței
noastre obțiunte în urma creării
Yggdrasilului. Deci nu e vorba de expandarea conștiinței
umane comune, ci de depășirea unei conștiinței
luminoase a unui Asgardian. Oamenii nu pot trece prin așa
ceva… Căci nu au nici măcar lumina Asgardului,
primită prin crearea „Yggdrasilului interior” și acceptarea în
cetatea Zeilor: Asgard.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu