Spiritul Nordic - Miturile Nordului - EDDA în proză - Partea 2

Miedul poeziei

                În Midgard trăia Kvasir, un poet foarte înțelept. Toți erau uimiți de înțelepciunea sa și de talentul de a prezenta în cuvinte, astfel încât cei ce-l ascultau erau atinși de lumina înțelepciunii.

                Atât de departe îi mersese faima că toată lumea vorbea de el. În adâncul pământului, în Nivadellir, piticii Fjalar și Galar se hotărâră să pună mâna pe talentul lui Kvasir.

                Fjalar și Galar ajunseseră în Midgard și-l prinseră, pe furiș, pe Kvasir, poetul. L-au dus în casa lor, din Nivadellir sau Svartalfheim. Și acolo l-au omorât. Au strâns sângele, au adăugat miere de albine și împreună cu scuipatul lor au realizat un „amestec” magic ce putea oferi înțelepciunea celui ce înghițea numai o picătură. Au denumit acest „amestec magic”, atât de prețios și miraculos „miedul poeziei”.[1] Au făcut trei butoaie, apoi, l-au ascuns adânc în pământ, să nu-l găsească nimeni.

                Fjalar și Galar erau atât de mândri și exuberanți încât au uitat de orice prevedere și au ieșit în Midgard, lumea oamenilor, să facă și mai mult rău. Înspăimântau și terorizau oamenii peste tot. Apoi, prinzând curaj, căci nimeni nu-i pusese la punct, au ajuns în Jotunheim. Acolo s-au urcat pe acoperișul casei blândului Gigant Gilling. Au luat o piatră de moară și când Gilling a ieșit pe ușa casei Piticii i-au aruncat-o în cap. Gilling a murit pe loc.

                Piticii bucurându-se la culme de puterea de distrugere pe care și-o descopereau au început să strige și să cânte că Gigantul Gilling este mort. Soția Uriașului auzind aceasta ieși disperată și plângând din casă bătând din mâini. Atunci Piticii i-au aruncat și ei o piatră de moară în cap și au omorât-o și pe ea.

                Fjalar și Galar s-au bucurat atât de mult de răutatea lor și de nelegiuirile făcute încât au compus cântece prin care se lăudau cu relele făcute și le cântau în continuu.

                Moartea lui Gilling și a soției sale ajunse la urechile altui Uriaș: Suttungr. Acesta era fiul lui Gilling și al soției sale și nu era deloc blând sau binevoitor. Plin de furie i-a prins pe Fjalar și Galar și i-a pus pe o piatră în mijlocul mării ca mareea să-i înece, pentru a răzbuna moartea părinților. Piticii din extaz au ajuns numaidecât la disperare, la disperarea din fața morții, și cereau lui Suttungr în continuu să-i lase să plece în schimbul a mari cantități de aur și bijuterii rare. Uriașul Suttungr avea destule bogății și se bucura doar de moartea nemiloasă ce avea să vină asupra piticilor.

                Disperați, Fjalar și Galar, îi destăinuiră lui Suttungr că au „miedul poeziei” sperând să-l facă interesat pe Gigant. Când acesta auzi de „miedul poeziei” realiză că nimeni, în cele nouă lumi, nu are așa ceva, nici chiar Zeii Luminii, Aesirii sau Vanirii. Era într-adevăr ceva foarte rar și prețios, unic în Yggdrasil. Se învoi, iar piticii epuizați de rugămințile fierbinți și frica morții iminente răsuflară ușurați. Cu oarecare ezitare îi oferiră Gigantului malițios și neîndurător cele trei butoaie cu valorosul mied al poeziei.

                Suttungr, realizând că posedă acum ceva ce nimeni nu mai are, fugi acasă și ascunse în adâncul stâncii, pe care-și avea domeniul, prețioasa comoară. Apoi o închise pe fiica sa Gunnlod în grota din inima muntelui, acolo unde era ascuns miedul poeziei, ca ea să păzească zi și noapte vinul magic al înțelepciunii. Fiica sa, Gunnlod, era ținută forțat ca prizonieră și obligată de tată ei să nu părăsească grota. Încet, încet, din cauza supărării, a fricii, a singurătății și a disperării devenise atât de urâtă încât ei însăși îi era frică să nu fie văzută de cineva. Devenise prizoniera miedului înțelepciunii și prizoniera tatălui ei.

                Uriașul era atât de posesiv încât nu dorea, cu nici un preț, să se afle că prețioasa și rara comoară se află la el. Mai mult: nimeni să nu aibă acest vin al înțelepciunii decât el însuși. Pentru aceasta și-a condamnat propria fiică la suferință eternă.

                În aceeași perioadă Odin, deghizat ca Vegtam călătorul, cu o mantie de culoare albastru închis, cu un singur ochi, și cu un toiag în mână rătăcea prin Jotunheim. Tot reflectând la ce văzuse în călătoriile sale fără sfârșit, ca Vegtam, ajunse lângă un câmp plin de lanuri de grâu. Acolo nouă sclavi stăteau cu coasele în mână fără să lucreze. Vegtam îi întrebă ce fac ei acolo și de ce stau. Aceștia răspunseră că nu au „cute”, adică piatră de ascuțit coasa, și călătorul să facă bine și să meargă la casa Gigantului Baugi, pe a cărui domeniu se aflau, și să-i spună acestuia că nu vor mai lucra deloc până ce nu vor primi o cute.

                Odin scoase de sub mantia sa, de un albastru închis, o „cute” și o aruncă în mijlocul sclavilor muncitori. Când cei nouă văzură o cute nouă se aruncară toți să o prindă, însă în învălmășeala produsă, s-au străpuns unul pe altul, din greșeală, cu propriile coase.

                După ce urmări scena produsă, agitația și moartea sclavilor muncitori, Odin merse mai departe și ajunse la casa lui Baugi. Acesta îl primi cu multă curtoazie întrebându-l ce căuta pe acele meleaguri îndepărtate. Odin, ascunzându-și adevărata identitate, schimbă brusc vorba și spuse că văzu nouă muncitori uciși de propriile coase în lanul cu grâu. Atunci Uriașul începu să se lamenteze și să se plângă de propria soartă, acum când nu mai era nimeni cine să-i muncească câmpul.

                Vegtam se oferi să rămână peste iarnă acolo și să facă munca a nouă sclavi pentru Baugi. Acesta puțin uimit, că un singur călător poate realiza munca a nouă muncitori sclavi, acceptă totuși neavând o soluție mai bună și se oferi să-l răsplătească la venirea primăverii.

                Acolo a stat Odin luni întregi, lucrând de unul singur și muncind ceea ce alții nouă ar fi trebuit să facă. Odată cu venirea primăverii Vegtam se prezentă pentru a-și cere recompensa și-i explică lui Baugi că dorește în schimbul muncii oferite o înghițitură din „miedul poeziei” pe care fratele lui, Suttungr, îl deținea.

                Împreună, Baugi și Vegtam, merseră la Uriașul posesiv și gelos. Baugi se prezentă fratelui și-i povesti întâmplarea: cum cei nouă sclavi ai lui muriseră și un necunoscut a apărut și a lucrat toată iarna, făcând și terminând foarte bine munca până în primăvară. Mai mult, că acest necunoscut dorește ca răsplată o înghițitură din miedul poeziei.

                Când Suttungr auzi aceasta se înfurie la culme: cum de a aflat cineva că el poseda miedul poeziei? Cum de fratele lui, Baugi, era atât de naiv încât să se încreadă într-un necunoscut și să-i destăinuie locul unde el locuia? Cine era acest necunoscut care știa că el, Suttungr, ascunsese miedul poeziei?

                Uriașul posesiv se luă de fratele lui cu dușmănie și-l făcu naiv, prost, credul și trădător. Acesta, cu capul aplecat, ieși din sala fratelui mânios și afară îi spuse lui Vegtam că nu avu succes în obținerea unei înghițituri din vinul înțelepciunii. Vegtam, cu o determinare de fier și amenințător, îl forță pe Baugi să se țină de promisiune și să-și plătească datoria față de el.

                Înțelegând că nu are nici o șansă cu Suttungr, Vegtam îl puse pe fratele acestuia să facă o gaură, cu puterea lui de Gigant, în muntele în care Gunnlod păzea, din ordinul neîndurătorului părinte, prețioasa comoară. Baugi începu să sfredelească muntele și creă o gaură adâncă. Apoi îi spuse lui Vegtam că datoria sa era plătită. Vegtam luă praf de jos, din praful scos din piatra muntelui, și suflă în gaură. În același moment tot praful veni înapoi, din gaură, în fața lui Odin.

                Vegtam, îi ordonă agresiv uriașului să continue să sape, jignindu-l în același timp. Baugi, înfricoșat, continuă să sape până simți că stânca fusese penetrată. Odin suflă din nou în gaură, cu praf din stânca muntelui, dar de data aceasta praful nu mai reveni. Brusc îi spuse uriașului să se întoarcă și să-i dea o piatră din spatele lui. Până uriașul se întoarse să ridice piatra din spatele său, Zeul se transformă într-un șarpe și pătrunse cu repeziciune prin gaură. Baugi observând aceasta lovi rapid cu putere, cu un băț, peste șarpe pentru a-l ucide. Însă Odin se strecură ca fulgerul prin gaură în interiorul muntelui. Uriașul rată cu puțin lovitura și Vegtam scăpa cu viață.

                Odin se strecură, transformat în șarpe, prin lunga gaură în interiorul, în inima muntelui. Acolo, își reluă înfățișarea sa și se adresă cu o voce calmă și blândă lui Gunnlod. Aceasta speriată că cineva ajunse la ea și la miedul poeziei începu să strige și să-și cheme tatăl. Însă Odin o liniști cu răbdare și lumină ușor încăperea, grota. Atunci fiica uriașului își ascunse fața: era de o urâțenie greu de descris în cuvinte.

                Vegtam îi rosti blând de mai multe ori numele: Gunnlod. Și o chemă spre el. Ea, speriată și rușinată de propria înfățișare scăpă câteva cuvinte tremurânde: „salvează-mă de toată această urâțenie...”. Odin, rostindu-i din nou numele, Gunnlod, cu blândețe se aproprie de ea, îi îndepărtă mâinile hâde, cu unghii netăiate, de pe fața și mai înfiorătoare și o sărută. Fiica uriașului dori să se opună însă nu reuși: Odin era mult mai puternic ca și ea și-și folosi puterea de Zeu. Rosti câteva formule magice și viața, culoarea și frumusețea originală începură să reapară pe fața, mâinile și în trupul Gigantei. După scurt timp radia de frumusețe și tinerețe.

                Odin a rămas la Gunnlod trei nopți fericite. În a treia noapte Odin îi cere frumoasei Gunnlod să-i permită să ia o înghițitură din miedul poeziei. Aceasta acceptă cu condiția să fie doar o înghițitură. Odin a luat cele trei butoaie și le-a golit în gura sa cu o singură sorbire... păstrându-și astfel cuvântul dat. Apoi s-a ridicat și a dispărut, prin gaura pe unde a intrat.

                Fiica Uriașului Suttungr, speriată și înțelegând ceea ce s-a întâmplat a ieșit și ea din grota unde fusese condamnată de tatăl ei, obținându-și astfel libertatea. Deși l-a tot chemat înapoi pe Odin, fiind îndrăgostită nebunește de el, acesta s-a dus direct în Asgard. Acolo a vărsat din gura sa în trei butoaie „miedul poeziei”.

                Astfel Uriașul posesiv și gelos, Suttungr, a pierdut și miedul poeziei și a pierdut-o și pe fiica sa. Mai mult, și-a pierdut și demnitatea și renumele căci acum toți râdeau de el: fusese înșelat de Zeii Luminii, de Odin însuși, cu toate eforturile sale și atenția sa.

                Apoi Gunnlod a rămas extrem de îndurerată, însă și-a câștigat libertatea și frumusețea. Și călătorea din loc în loc cântând și lăudând pe Odin și iubirea ei pentru el. Însă, deși l-a așteptat și l-a chemat tot timpul de atunci, nu s-a mai întâlnit niciodată cu el.

                Așa a obținut Odin, deghizat în Vegtam, „miedul poeziei” din ghearele Uriașilor și l-a împărțit tuturor: dăruindu-l zeilor și oamenilor. Ca toți să fie înălțați și luminați cu înțelepciunea ei.

Thor în țara uriașilor

                Thor, Loki și Thjalfi[2] pleacă împreună în Jotunheim să viziteze uriașa cetate a lui Utgarda-Loki. Tot mergând prin Jotunheim se înseră și cei trei găsiră o casă ciudată cu cinci uși ce dădeau în cinci camere. Fiecare se adăposti într-o cameră și după ce se săturară cu merindele ce le aveau la ei se puseră la somn.

                La un moment dat cei trei simt cum se cutremură pământul și de frică să nu fie zdrobiți de prăbușirea casei se refugiază sub un copac din apropriere, unde dorm mai departe până dimineață. Când se treziră observară un Gigant enorm adormit lângă ei și văzură că de fapt casa în care fuseseră adormiți era o mănușă gigantică.

                În momentul în care Thor ridică ciocanul Mjolnir să-l lovească mortal pe Uriaș, acesta se trezi. Privindu-i pe cei trei se adresă curtenitor și prietenos interesându-se cine erau și ce căutau pe acolo.

                Cei trei, ascunzându-și adevărata identitate, răspunseră că se aflau în drum spre cetatea mare a lui Utgarda-Loki. Gigantul, pe nume Skrymir,[3] se arătă îngrijorat și le spuse că ar fi bine să se întoarcă la casele lor, căci în acea cetate locuiau Uriași atât de mari încât cei trei ar fi părut doar niște furnici pentru ei. Mai ales că locul era foarte periculos.

                Thor, curajos și îndrăzneț, spuse că au ei grijă singuri de ei înșiși și să nu se mai preocupe degeaba Skrymir. Acesta, zâmbind spuse că drumul său se intersecta, măcar pentru o perioadă, cu a celor trei și ar fi fost de preferat să-l parcurgă împreună, devreme ce locurile acelea erau pline de pericole. Mai mult, el fiind foarte puternic și mare, ar trebui el să care el în spate sacul greu cu merinde de drum al celor trei, Thor, Loki și Thjalfi.

                Suspicioși, cei trei acceptară, și se porniră împreună la drum. Tot timpul Gigantul se întorcea și le cerea să țină pasul cu el. Se lăsă seara. Se opriră sub un nuc și Skrymir spuse că este obosit și se va culca îndată, căci nu-i era foame. Adormi imediat sforăind.

                Cei trei Asgardieni luară sacul cu mâncare, cusut de către Uriaș de propriul sac pentru a-l putea duce în spinare, și încercară să-l desfacă. Însă fără succes. Înțeleseră că este vorba de o vrăjitorie și Thor luă ciocanul Mjolnir și-l lovi năprasnic pe Skrymir în cap. Acesta mormăi ceva în vis și se întoarse pe cealaltă parte pentru a putea dormi mai bine.

                Thor nu mai văzuse așa ceva: un Uriaș care să reziste loviturii sale nimicitoare de ciocan. Atunci, se încordă furios și lovi din nou mult mai puternic decât prima dată. Gigantul se trezi ușor și spuse ceva urât despre nucile care, credea el, i-ar fi căzut peste cap. Apoi, spre stupoarea Asgardienilor adormi din nou adânc.

                Atunci, adunându-și întreaga forță de Zeu, și explodând de furie lovi cât de tare putu Uriașul în tâmplă. Skrymir se trezi brusc și blestemând nucile, care credea că pică din copac fix pe capul său, se mută mai încolo și adormi liniștit mai departe. Thor muți de uimire că nu se întâmplă nimic.

                Cei trei, obosiți, înfometați și speriați de faptul că Thor nu putea ucide monstrul cu ciocanul său invincibil până atunci, rămaseră treji. Dimineața Gigantul se trezi și le spuse tovarășilor de drum că de aici în colo el trebuie să o ia pe alt drum și le ură râzând în gura mare: „noroc”. Apoi plecă în grabă cu merindele lor, lăsându-i pe cei trei flămânzi.

                Neavând ce face, Asgardienii își continuară călătoria și ajunseră la marea cetate a lui Utgarda-Loki. Odată intrați înăuntru fură observați de Gigantul Utgarda-Loki care-i luă la întrebări cine sunt și ce caută acolo ființe atât de scunde.

                Thor, Loki și Thjalfi își dezvăluiră identitatea. Gigantul, uimit la culme, răspunse că ajunseseră la urechea sa zvonuri despre invincibilul Thor din Asgard, cel cu barbă roșie, însă nu și-a imaginat niciodată că acesta era atât de mic în comparație cu el. Oricum, li se permitea să rămână acolo doar dacă dovedeau ceva calități extraordinare.

                Primul care dori să-și arate puterea a fost Loki. Acesta flămând, însetat și iritat de evenimentele ciudate ce se întâmplau constant se lăudă că poate învinge pe oricine într-un concurs de înfulecat.

                Atunci se aduse în sala Giganților o masă imensă, plină până la refuz cu mâncare. Apăru un personaj slab, uscat, din care ieșeau flăcări, pe nume Logi.[4] Concursul începu și Loki, ca apucatul, mâncă cât putu de pe masă. La sfârșit observă că terminase totul de pe masă în același timp cu Logi, însă în timp ce el mâncase totul, mai puțin oasele, Logi nu lăsă nimic în urmă: consumase atât carnea cât și oasele. Câștigător fu declarat Logi, iar Loki pierdu întrecerea, spre marea sa stupoare și în râsetele batjocoritoare ale Giganților și monștrilor prezenți...

                Atunci, Thjalfi se oferi să participe la o întrecere de viteză. Imediat intră în marea sală Utgarda-Loki concurentul direct: Hugi.[5] Prima întrecere fu câștigată de departe de Hugi, căci acesta ajunse la finiș cu mult înainte ca Thjalfi să atingă mijlocul distanței. Astfel încât Hugi mai fugi o dată distanța și ajunse tot înainte de Thjalfi la linia de finiș. Se făcu o a doua întrecere în care Hugi câștigă și mai detașat. La a treia încercare Hugi ajunse la final chiar în momentul în care Thjalfi ridică capul după primul pas dat de la start. Toți râseră batjocoritor și prelung față de eforturile servitorului lui Thor.

                Utgarda-Loki se adresă celor trei și le spuse că ar fi bine să arate repede ceva calități excepționale, altfel vor fi mâncați de vii.

                Nervos și iritat Thor spuse cu aplomb că nimeni nu-l poate întrece la băut, el fiind cunoscut ca un mare băutor. Se aduse un corn imens plin și i se dădu lui Thor. Acesta-l duse la gură și sorbi și sorbi o lungă perioadă. Când se uită în corn abia dacă se putea observa o scădere a lichidului din el. Buimăcit și încurcat, Thor, duse a doua oară cornul la gură și dădu pe gât mult mai mult decât prima dată. Apoi când se uită din nou în corn observă că nivelul lichidului era foarte puțin scăzut. Exasperat și strângându-și toate puterile mai încercă și a treia oară sub batjocura și distracția Giganților. De data aceasta făcu un efort dincolo de puterea oricărui Zeu. Iar când se uită în corn nivelul scăzuse într-adevăr dar cornul nu era golit nici pe jumătate.

                Uimit și dorind să câștige măcar o întrecere, Thor, tună și fulgeră că poate învinge pe oricine de acolo în măsurarea forței. I se acordă sarcastic și batjocoritor o a doua șansă. Atunci intră în marea sală o pisică. Thor fu invitat, în râsetele isterice deja ale monștrilor prezenți, să o ridice de pe pământ. Acesta protestă la așa o umilire însă prinse pisica și o ridică cât putu. Pisica se arcui de mijloc, de unde era prinsă, astfel încât labele sale încă atingeau pământul. Thor eșuă și la această probă spre completa sa stupoare.

                Utgarda-Loki, părintește, îi promise lui Thor încă o șansă. Chemă de față pe bătrâna Elli.[6] Thor umilit, batjocorit și neînțelegând ce se întâmplă se hotărâ și puse mâna delicat pe bătrână. Aceasta îl prinse cu o apucătură de fier. Cu cât se forță mai tare Thor cu atât bătrâna în cârje îl strivi cu brațele ei mai intens pe podea. Până când Thor simți cum viața din el se scurge...

                În acel moment Utgarda-Loki, șeful Giganților și monștrilor din acel castel, decise să nu se mai țină nici un concurs. Le permise celor trei să rămână totuși în castel noaptea aceea până dimineață: când erau obligați să plece. Ce să facă cei trei Asgardieni? Își acceptaseră soarta...

                Dimineața se pregătiră de plecare și Uriașul Utgarda-Loki îi conduse până în afara porților castelului. Odată ieșiți cei trei, poarta imensă se închise și Uriașul le spuse că acum că sunt dincolo de poarta cetății nu-i va mai lăsa nici o dată să intre în ea. Dacă ar fi știut ce puternici sunt cei trei nu i-ar fi lăsat sub nici un pretext să intre în cetatea sa.

                Apoi Gigantul se confesă:  „Skrymir”, cel întâlnit în pădure fusese de fapt el. Thor îl lovi atât de tare cu ciocanul încât făcuse trei gropi imense într-o stâncă. Stâncă pe care Uriașul o puse între capul său și ciocanul lui Thor prin magie. Și-i arătă lui Thor trei urme adânci în stânca de lângă castel. Dacă nu ar fi făcut aceasta acum era sigur mort. Nu mai văzuse niciodată lovituri atât de puternice date de cineva. Thor, care bănuise ceva șmecherii magice, se înfurie...

                Utgarda-Loki continuă și le spuse că el a legat sacul de alimente, în pădure, cu o vrajă să nu poată fi desfăcută de nimeni. De aceea, oricât de puternic ar fi fost, sacul rămânea închis.

                Apoi, în marea sală a cetății, Loki s-a întrecut în capacitatea de a înfuleca cât mai mult cu însuși Focul: Logi. Iar focul arde și consumă totul. Nimeni nu poate depăși focul în foamea sa devoratoare. Însă nu văzuse pe nimeni să mănânce atât de mult... vreodată, ca Loki.

                Thjalfi s-a întrecut în fugă, în viteză, cu însuși gândul: Hugi. Și nimic pe lume nu poate fi mai rapid decât gândul. Nimeni nu putea câștiga acest concurs... deși Thjalfi se dovedise a fi foarte rapid, spre uimirea Uriașului.

                Apoi Thor a băut din însăși oceanul planetar: capătul cornului se afla în fundul mării. În momentul în care Thor bău nivelul mărilor scăzu considerabil, spre panica Uriașului care opri îndată, de frică, întrecerea. Când Thor încercă să ridice pisica de fapt ridică șarpele Jormungandr, ce încolăcește lumea: de frică ca lumea întreagă să nu se sfărâme sub brațele puternice ale Zeului Asgardian Gigantul îl opri numaidecât pe Thor, prefăcându-se dezamăgit. Recunoscu că trecuse prin cea mai mare spaimă din câte i se dădură să treacă: când îl văzu pe Thor ridicând șarpele Midgardului, prefăcut în pisică. Întreg Yggdrasilul se cutremurase în acel moment...

                Bătrâna, Elli, ce l-a învins pe Thor era chiar vârsta: nimic nu poate opri acțiunea ei de fier asupra celor ce trăiesc...

                Astfel, uriașii și monștri aflați în marea sală a cetății fuseseră de fapt înspăimântați și de a dreptul panicați de forța fără egal pe care Thor o demonstrase. Doar se prefăceau amuzați și distrați...

                Apoi, Utgarda-Loki le spuse celor trei Asgardieni că nici o dată nu-i va mai lăsa să intre pe domeniul său și în cetatea sa, știind acum ce putere nemărginită și anormală se află în Asgardieni...

                Thor era atât de furios pentru ceea ce auzise și mai din cauza a ceea ce i se întâmplase, în marea sală, că ridică ciocanul Mjolnir și dori să lovească cu forță pentru a distruge Uriașul și castelul său. Însă cetatea dispăru în acel moment ca prin minune din fața ochilor săi...

                Cei trei revin buimăciți în Asgard.

                La această întâmplare se referea Loki în cântul Lokasenna,[7] din Edda poetică, când îl ironiza și batjocorea pe Thor că de frică și lașitate s-a adăpostit în degetul cel mare al mănușii Uriașului.

Războiul dintre

Vaniri și Aesiri

                Asgard este domeniul Aesirilor, adică a zeilor și zeițelor războiului: Odin, Thor, etc.

                La același nivel se află Vanaheim, domeniul Vanirilor, adică a zeilor și zeițelor fertilității, rafinamentului, înțelepciunii și frumuseții: Freyja, Freyr, etc.

                În „Epoca de Aur”, în vremurile de demult, Zeii trăiau în armonie și se jucau pe câmpii înflorite.

                Într-o zi Gullveig l-a vizitat pe Odin, în Asgard, și i-a povestit în continu doar despre iubirea ei pentru aur.

                Aesirilor nu le-a plăcut să audă așa ceva și au convenit că lumea ar fi mai câștigată fără ea.

                Astfel, au vânat-o, au prins-o și au străpuns-o cu sulițe. Apoi au aruncat corpul ei, străpuns de sulițe, în flăcările din mijlocul sălii. Gullveig a ars complet, însă imediat a ieșit din flăcări nevătămată.

                Aesirii, înfuriați, au prins-o din nou și încă de două ori au străpuns-o cu sulițe și au ars-o în flăcările din mijlocul sălii.

                În ambele cazuri Gullveig a ieșit din nou nevătămată dintre flăcări. Ea era magiciană, femeie înțeleaptă, vrăjitoare și posesoare a unor puteri magice inimaginabile.

                Când Vanirii au aflat cum s-au comportat Aesirii cu Gullveig au jurat să se răzbune și s-au pregătit de război.

                Odin, din înaltul său tron, Valaskjalf, de unde vedea toate cele nouă lumi, observă cum Vanirii se pregăteau de război. Atunci i-a anunțat pe Aesiri.

                Cele două tabere divine s-au ciocnit în bătălie și Odin a aruncat primul sulița sa în oastea Vanirilor.

                Vanirii au ajuns repede în avantaj, în timpul luptei, și folosind magia au transformat pereții Asgardului în praf și pulbere.

                Atunci Aesirii au avansat și au produs pagube asemănătoare în Vanaheim.

                Bătălia s-a întețit și cu cât se prelungea războiul devenea tot mai clar că nici una din părți nu este în poziția câștigătoare.

                Zeii au obosit și au decis să supună dezbaterii situația creată între ei. S-au certat cu privire la cine a început războiul: fie Aesirii purtau întreaga vină, fie răspunderea era a ambelor părți.

                După un timp au hotărât să trăiască împreună în pace. Pentru a asigura pacea instaurată s-a făcut schimb de ostatici, între cele două părți, dintre liderii fiecăreia.

                Njord, fiul său Freyr și fiica sa Freyja, care erau liderii Vanirilor s-au mutat în Asgard. În schimb, din partea Aesirilor, au plecat Hoenir și Mimir în Vanaheim.

                Vanirii l-au numit pe Hoenir ca unul din liderii lor, care-l avea ca sfătuitor pe Mimir. Hoenir nu greșea niciodată, însă în momentul în care Mimir nu era lângă el, se dovedea incapabil de a pronunța o decizie.

                Vanirii au început să bănuiască faptul că au fost păcăliți de către Aesiri: care se pare că nu ar fi trimis cei mai valoroși membrii ai lor ca ostatici în Vanaheim. Prin urmare au ieșit în mare pierdere în urma înțelegerii cu Aesirii.

                Pentru a se răzbuna i-au tăiat capul lui Mimir și i l-au trimis printr-un mesager înapoi la Odin, înapoi la Aesiri.

                Odin a îngrijit capul tăiat al lui Mimir și l-a uns cu ierburi și a realizat incantații magice deasupra lui. În acest mod capul a fost ferit de descompunere și a fost dotat cu calitatea de a vorbi, astfel încât capul lui Mimir putea să-și împărtășească înțelepciunea cu Odin în permanență.

                Freyja l-a învățat pe Odin arta magică numită Seidr, ce poseda o imensă putere. Prin aceasta Odin putea cunoaște destinul oamenilor, putea vedea în viitor, putea aduce moartea și nenorocirea asupra oricui sau era capabil să transfere intelectul și forța de la un om la altul.

                Pentru această inițiere în Seidr Odin a cedat jumătate din eroii valoroși căzuți în luptă. Freyja alege prima dată jumătatea cea mai bună a războinicilor, și-i duce în sala ei Folkvangr, iar restul merg la Odin, în Valholl sau Valhalla.

                Acest tip de magie, seidr, era atât de consumatoare de putere și avea un carater atât de feminin încât era considerată o rușine pentru orice bărbat să o practice.

                Marea parte a acestei povestiri s-a pierdut, din păcate.

                Conform acestui mit, nordici când porneau la luptă aruncau prima dată o suliță în oastea adversă, în onoarea suliței pe care Odin a aruncat-o în războiul cu Vanirii.

                Aruncarea acestei sulițe în armata adversă, exact în momentul începerii luptei, producea un blestem ca inamicii să fie învinși și omorâți.

                Odată cu primul război dintre Aesiri și Vaniri, „Epoca de Aur” a zeilor Nordici, a Aesirilor și a Vanirilor, s-a încheiat. Nici una din părți nu a reușit să o învingă pe cealaltă și astfel au ales să se unească...

                Puterea invincibilă și aducătoare de moarte pentru adversari, a lui Odin, s-a unit cu forța regenerantă infailibilă a Freyjei.

Zidul de apărare

al Asgardului

                La începuturile lumii Aesirii și Vanirii s-au aflat în război. Atât de cumplit a fost războiul încât întreaga creație s-a cutremurat.

                Se pare că nu a reușit să învingă nici una dintre părți și s-a stabilit un fel de armistițiu între ei. Aesirii și Vanirii urmau să-și împartă toate funcțiile, căci aveau o putere mai mare împreună, dacă-și uneau forțele.

                Atunci s-a hotărât ca doi membrii valoroși din fiecare trib zeiesc să meargă la celălalt trib ca și garanție. Astfel Hoenir și Mimir, de la Aesiri, au fost trimiși drept garanție Vanirilor. Iar Njord din Noatum cu cei doi copii ai săi, Freyja și Freyr, au fost dați ca și garanție Aesirilor de către tribul Vanirilor.

                La un moment dat Vanirii au observat că doar Mimir știe să dea sfaturi și că singurul răpuns a lui Hoenir este: „lăsați pe alții să decidă”.

                Atunci Vanirii s-au simțit trădați și pentru a se răzbuna l-au decapitat pe Mimir și i-au trimis capul tăiat înapoi la tribul Aesirilor.

                Văzând aceasta, Odin a luat capul lui Mimir și la uns cu uleiuri vrăjite, a rostit rune magice și l-a reînsuflețit, l-a readus viață. De atunci Odin consultă permanent capul viu al lui Mimir și-i cere sfaturi și înțelepciune.

                După ce războiul a luat sfârșit, cetatea Asgard era dărâmată, distrusă de către Vaniri.

                Alianța nou formată, din tribul Aesirilor și tribul Vanirilor, a hotărât să reconstruiească pe vârful muntelui cetatea luminii: Asgard.

                În timp ce Zeii luminii erau ocupați cu reconstruirea cetății și a palatelor ei, se arătă un Gigant, un Uriaș.

                Uriașul vorbi cu Zeii luminii și le spuse că el știe ce este în mintea lor... le poate pătrunde gândurile.

                Apoi le spuse că el nu poate și nu știe să construiască palate însă se pricepe la clădirea zidurilor. Și dacă Zeii luminii doresc atunci el le poate construi un zid de netrecut, ce va apăra etern cetatea sacră din vârful muntelui cel mai înalt: Asgrad.

                Zeii se sfătuiră: dacă ar avea un zid de apărare de netrecut n-ar mai trebui să se ocupe cu constanta luptă pentru a se apăra de atacurile Gianților. Cu timpul astfel salvat, și aflându-se în completă siguranță, ar putea să-și construiască mult mai repede palatele de lumină și s-ar putea deda ajutorării oamenilor din Midgard.

                Construcția acestui zid părea esențială și de neamânat.  Zeii  se  învoiră  și  Uriașul  anonim  le-a  spus că-și va cere răsplata doar când zidul de apărare va fi gata și ultima piatră din el va fi așezată. Mai mult: zidul întreg, în jurul Asgardului, va fi terminat exact într-un an.

                Aesirii și Vanirii se gândiră că nu contează ce răsplată va cere uriașul: valoarea zidului va fi oricum mai mare.

                Și munca de reconstruire a cetății luminii continuă.

                Gigantul anonim aduse un armăsar pe numele „Svadilfari”[8] pentru ajutor. Acesta nu doar căra pietre la stăpânul său, ci chiar așeză pietrele în zid și le clădi singur.

                Munca avansă atât de repede încât Zeii își spuseseră că este evident că zidul va fi terminat cu mult înainte de termen și-l întrebară pe Uriaș ce dorește. De vreme ce zidul va fi terminat cu mult înainte ei să pregătească răsplata.

                Atunci anonimul Uriaș le spusese că dorește pe Sol și pe Mani, Soarele și Luna, și pe Freyja ca soție.

                Când au auzit aceasta Zeii se înfuriară și doriră imediat să-l ucidă. Cum poate cineva cere așa ceva? Soarele și Luna. Fără ele lumea ar fi în întuneric. Iar fără Freyja nu va mai exista frumusețe și bucurie... Prețul cerut era dincolo de orice imaginație.

                Însă Loki veni imediat cu ideea de a lăsa Uriașul să termine aproape tot zidul de apărare, căci fără el viața lor ar fi fost infinit mai grea.

                Într-adevăr, fără zidul de apărare invincibil Asgardul ar trebui apărat zi și noapte de atacuri și nu ar mai avea timp și energie pentru nimic altceva. Zidul trebuia terminat!

                Loki le spuse să stea liniștiți că se va ocupa de Uriaș astfel încât zidul să nu fie terminat la data promisă. Prin urmare Zeii nu ar mai fi obligați să plătească nimic de vreme ce Uriașul nu-și va putea onora partea de înțelegere.

                Aesirii și Vanirii se liniștiră momentan... și lucrările continuară fără întrerupere.

                Când se aproprie mijlocul verii, și ziua în care se împlinea un an de la începtul construirii zidului, Zeii, observând că Svadilfari realizează întreaga muncă și nu Gigantul, îl căutară pe Loki și-l amenințară cu moartea dacă nu face ceva pentru a opri plata incorectă, Soarele / Luna / Freyja, către Gigant.

                Loki promisese să se ocupe temeinic de problemă. Se transformă într-o iapă și-l ademeni pe armăsarul Svadilfari.

                Se aproprie de el și-l întrebă de ce lucrează zi și noapte pentru stăpânul său, fără odihnă, fără timp pentru el, exact ca un sclav.

                Armăsarul continuă să lucreze. Loki îl întrebă din nou de ce este stăpânul său atât de neîndurător cu el că nu-i lasă nici un moment de răgaz și-l pune la lucru fără oprire.

                Svadilfari se uită îndelung la iapa frumoasă și tânără, care era de fapt Loki deghizat.

                Atunci Loki, transformat în iapă, se îndepărtă ușor și grațios de armăsar... ca pentru a-l invita...

                Armăsarul uită momentan de munca sa și urmări iapa. Aceasta săltă plină de frumusețe și se ascunse într-o pădure. Acolo Svadilfari se bucură nespus de timpul liber și de momentele minunate pe care le trăi împreună cu iapa.

                Loki avusese grijă să-i ofere bucurie și pace, momente frumoase, astfel încât armăsarul Svadilfari să uite munca la care fusese forțat în mod crud de către stăpânul său: Uriașul anonim.

                Și veni miezul verii, ziua în care zidul trebuia să fie gata. Însă din el lipsea exact ultima piatră. Gigantul își căută degeaba calul muncitor.

                Atunci Zeii se întruniră și-l chemară pe Uriaș. Îi spuseră că zidul nefiind terminat, lipsind ultima piatră, ei nu erau nevoiți să-i plătească ceva.

                Faptul că Uriașul nu a terminat la timp lucrarea, deci partea sa de înțelegere, îi elibera pe ei de orice obligație de plată.

                Odin, cu o voce de tunet îi spuse: „Ne-ai forțat mâna. Ne-ai forțat la o înțelegere nedreaptă! Ne-ai forțat să cădem la o înțelegere umilitoare pentru noi, profitând cu rea intenție de nevoia noastră urgentă! Acum că nu ți-ai îndeplinit partea noi nu mai suntem obligați la nimic față de tine, căci înțelegerea la care ne-ai forțat a fost incorectă și impusă cu rea voință. Prin urmare acum noi nu mai suntem nevoiți să-ți plătim nimic, deci întorcându-ți reaua voință nu-ți vom plăti nimic! Căci nu ne mai obligă nimic, nici măcar buna intenție de vreme ce tu nu ne-ai oferit-o!”

                Uriașul se înfurie. Însă Odin continuă: „Ești liber să pleci și fă-o repede înainte să te omorâm!”

                De supărare Gigantul încercă să dărâme o parte din zidul de apărare construit, însă Zeii luminii îl prinseră și Thor îi zdrobi capul cu ciocanul Mjolnir, fix pe zidul construit de Svadilfari.

                După un timp apăru și Loki. Revenea după perioada minunată petrecută cu armăsarul Svadilfari. Și era însărcinat. Da, el un Zeu și nu o Zeiță, el Loki cel frumos, șiret și ademenitor. Cel ce ademenea soțiile Zeilor din Asgard. Acum transformat în iapă era însărcinat...

                La timpul potrivit, Loki, dădu naștere unui armăsar incredibil, sur, cu opt picioare: „Sleipnir”.[9] Sleipnir a devenit calul lui Odin, cel mai bun armăsar printre oameni și Zei, ce putea călători prin aer și pe apă și era capabil să străbată toate cele nouă lumi: Midgard, Alfheim, Niflheim, Asgard, Muspelheim, Nivadelir, Helheim, Jotunheim și Vanaheim.

                Astfel a fost creat zidul impenetrabil și invincibil al Asgardului, iar Zeii luminii s-au putut ocupa de oameni: să-i învețe și să-i educe...

Fenrir și Tyr

                Loki, supărat foc pe Zei, pleacă din Asgard și ajunge în Jarnwid, pădurea de fier.

                Rămâne acolo multă vreme și Zeii se bucură de liniștea ce s-a așternut odată cu plecarea lui.

                În Jarnwid trăia Angrboda, o uriașă înspăimântătoare, ce dăduse naștere lupilor cruzi din pădurea de fier.

                Loki avu o aventură amoroasă cu Uriașa din Jarnwid, însă alte detalii nu s-au mai păstrat.

                Cert este că Angrboda născu trei copii, iar Loki se întoarse cu aceștia în Asgard. Probabil că fusese izgonit din pădurea de fier... Cine știe...

                Oricum, apăru în Asgard cu cei trei copii ai săi. Aceștia erau înspăimântători și Odin convocă o adunare a Zeilor să hotărască ce era de făcut în privința lor.

                Unul dintre copiii lui Loki era un șarpe gigantic, cu un apetit fără margini. Pentru a nu mai crește și a nu înghiți întreaga lume Odin îl aruncă în fundul oceanului și-i vârâ coada în gură: astfel încât să se devoreze pe sine și să nu mai crească. Apetitul insațiabil să fie contrat prin auto-devorare. Altfel ar fi înghițit întreaga lume.

                Un alt copil al lui Loki avea înfățișare de lup, iar zeii se distrau jucându-se cu el pe pajiștile din Asgard. Încă era mic și inofensiv, însă, la fel ca și fratele său, avea un apetit uriaș. Lupul se numea Fenrir.

                Pe lângă aceștia doi, Angrboda dădu naștere și unei fete. Unei fete atât de înspăimântătoare, și pline de puteri magice, încât Zeii se înfiorară... Jumătatea corpului avea aspectul unei fete atrăgătoare iar cealaltă jumătate avea aspectul unui schelet grotesc. Capul îi atârna într-o parte, astfel încât inducea groază în toți cei ce o priveau. Numele ei era Hela.

                Când Zeii o văzură se speriară și se îngroziră... Atunci Odin o azvârli imediat din Asgard în jos... în adâncurile lumii. Hela căzu nouă nopți în continuu, străbătând cele nouă lumi, până se prăbuși în lumea morților. Acolo datorită puterilor magice moștenite de la Loki și Angrboda se făcu conducătoare peste întreg ținutul morților.

                Astfel, Hela, deveni regina și zeița lumii morților, iar lumea morților primi numele ei, numele de „Hel”.

                În Hel sala Helei se numea Gljudnir (aducător de chinuri), vasele ei de mâncare Hungr și cuțitul ei Slut (foame, foamete). Sluga ei este Ganglati iar servitoarea Ganglot (ceea ce este leneș). Poarta se numește „nenorocirea care pică”, pragul care se trece la intrare Tholmodir (cel ce este obosit să mai îndure), patul ei este Kor (patul în care se zace bolnav) iar cearceafurile și perdelele ei sunt socotite „aducătoare de nenorocire”.

                Mulțumiți că au reușit să evite catastrofa posibilă... distrugerea lumii... adusă de Loki în Asgard, prin copiii săi, Zeii se liniștiră și-și continuară treburile...

                Totuși lupul Fenrir crescu foarte repede și se dovedea a fi extrem de fioros... Atât de fioros încât doar zeul Tyr, cel mai curajos și drept dintre Zei, avea curajul de a-l hrăni. Și o făcea întinzându-i bucăți de carne cu vârful sabiei... În scurt timp, însă, și Fenrir deveni o problemă... Asgardienii nu se mai puteau plimba liniștiți pe pajiștile înflorite de frica lupului, fiul lui Loki.

                Atunci Odin consultă în secret o femeie înțeleaptă, o vrăjitoare, cu puterea de a vedea viitorul... Aceasta îi spuse că moartea sa se va datora lupului ce sălășluiește acum pe câmpiile din domeniul său.

                Odin înțelese că era vorba de Fenrir... lupul ce se plimba liber prin Asgard, adică chiar fiul lui Loki...

                Profeția îl puse pe Odin în gardă... Deci lupul căruia nu-i făcuse nimic, și cu care se jucară nu demult zeii pe câmpiile înflorite ale Asgardului, îi va aduce sfârșitul... Acest lup din Jarnvid... din „pădurea de fier”...

                Șeful Aesirilor nu se descumpănea cu una cu două și cu înțelepciunea sa de zeu căută numaidecât o metodă de a-l înlătura pe Fenrir și de a-i nega orice posibilitate de acțiune. De ce n-a vrut Tatăl Zeilor să-l omoare pe loc pe Fenrir... nu vom ști niciodată... Însă mintea sa divină avea rațiuni întemeiate... Se pare că situația era cam complicată.

                Odin hotărâ să îi convoace din nou pe Aesiri și pe Vaniri la sfat. Ce să facă cu lupul Fenrir, care între timp prinsese dimensiuni amenințătoare... astfel încât nimeni nu mai îndrăznea nici măcar să se aproprie de el... și toți se temeau să umble singuri prin Asgard?

                O soluție trebuia găsită... și trebuia găsită imediat.

                S-au gândit să-l lege strașnic cu o zgardă foarte puternică numită „Leding”. S-au dus cu zgarda la lup și i-au cerut să-și arate puterea: acesta, văzând că este mai tare ca Leding s-a lăsat legat cu ea. Apoi s-a încordat și a rupt-o imediat, spre groaza Asgardienilor.

                Au făcut o a doua zgardă și mai puternică, numită „Dromi”. S-au dus din nou le Fenrir cu ea și l-au convins să se lase legat cu ea căci astfel, rupând-o, va demonstra că este cel mai puternic lup.

                Fenrir văzu că această zgardă este mult mai puternică decât prima, însă dorind să devină faimos se lăsă legat și a intrat și de data aceasta în jocul Zeilor. Apoi s-a încordat și mai tare, a dat cu zgarda de pământ și s-a întins cât a putut de tare.

                Dromi se rupse și bucăți din zgardă zburară în toate părțile...

                De atunci se spune de cineva care face eforturi foarte mari, că se eliberează de Lendi și scapă de Dromi.

                Când văzură aceasta, că lupul Fenrir nu poate fi legat, Zeii se speriară cumplit...

                Însă Odin îl trimise numaidecât pe Skirnir, solul lui Freyr, în Swartalfaiheim (Nivadelir) la pitici să le ceară realizarea unui cordon ce nu putea fi rupt.

                Piticii, meșteri pricepuți și experți în vrăji, creară „Gleipnir”, un cordon fin, neted și moale ca mătasea, însă indestructibil. Acest Gleipnir era făcut din șase lucruri imposibile: gălăgia făcută de pașii pisicii, barba femeii, rădăcinile munților, vinele ursului, răsuflarea peștilor și scuipatul păsării.

                Asgardienii au mulțumit solului Skirnir și s-au dus cu firul moale și neted ca mătasea și cu „lupul” la locul numit Amswartnir și apoi în cele două insule ce se numeau Lyngwi (cel ce este crescut o dată cu verdeața).

                Acolo Zeii i-au arătat lui Fenrir firul fin Gleipnir și i-au spus că este nu pic mai tare ca Dromi și i-au arătat aceasta încercând fiecare dintre ei în parte să îl rupă fără a reuși. Își spuneau între ei, ca lupul să-i audă, că Fenrir îl va rupe cu siguranță având în vedere ce puternic este.

                Lupul refuză să intre în joc, după ce observă cu atenție firul de mătase și se gândi câteva momente. Apoi a spus că el nu va putea dobândi nici o faină dacă va rupe un asemenea cordon fin de mătase și pe de altă parte dacă acest fir este vrăjit, chiar fiind atât de subțire, el nu îl va putea rupe și va rămâne legat pe veci. Prin urmare nu i se părea o idee prea bună să se lase legat de Zei.

                Asgardienii răspunseră că un fir atât de subțire poate fi rupt cu ușurință și dacă nu va reuși să-l rupă îl vor elibera cu siguranță. Îl asiguraseră că nu are a se teme de Zei.

                Lupul ripostă, evident neliniștit: „dacă mă legați atât de bine, încât să nu mă mai pot desface singur, este limpede și evident că nu mă veți mai elibera, de aceea nu accept. Totuși, pentru ca să nu mă batjocoriți ca fiind laș, voi accepta jocul doar dacă unul dintre voi, un Zeu, își va pune mâna în gura mea ca și garanție, că nu este o înșelătorie”.

                Aesirii și Vanirii se uitau unul la altul, care să riște și să-și pună mâna în gura înfiorătoare a lupului: însă nici unul nu se învoi.

                Din două rele trebuiau să-l aleagă pe cel mai mic. Așa că doar Tyr se oferi și întinse mâna dreaptă și o vârâ în gura lupului.

                De atunci se spune despre un om ce este foarte curajos și foarte înțelept că este ca Tyr.

                Tyr a fost singurul care a avut curajul să-și introducă mâna în gura lui Fenrir. O făcea pentru a-i proteja pe Asgardieni și mai ales pe Odin... El s-a sacrificat...

                Și se pare că Tyr era singurul în care lupul avea încredere...

                Zeii s-au pus imediat pe treabă și l-au legat temeinic pe lup cu Gleipnir; iar capătul șnurului, ce se numea Gelgja, l-au tras printr-o stâncă masivă, numită Gjoll, și apoi l-au înfipt adânc în pământ.

                Apoi au luat o altă stâncă uriașă, numită Thywitti, și au aruncat-o peste coada șnurului înfipt în pământ.

                Fenrir se zbătu zadarnic și încercă să scape... însă fără folos. Șnurul fin de mătase nu se rupse.

                Zeii începură să râdă și se simțiră ușurați... În sfârșit lupul fioros, ce amenința Asgardul, din interior, fu legat pentru totdeauna.

                Doar Tyr nu se bucura căci știa că mâna sa dreaptă, care era în gâtlejul lupului, va fi devorată...

                Și Fenrir se zmuci brusc și mușcă cu ferocitate... iar Zeul Tyr își pierdu mâna dreaptă. Atunci Zeii luară rapid o sabie și o așezară în gura lupului: mânerul sabiei în maxilarul de jos iar vârful ei în cerul gurii. Astfel încât să nu mai poată mușca niciodată.

                Se spune că de atunci a apărut ceea ce se numește gură de lup.

                Fenrir urlă fioros și spumega: formându-se un râu ce s-a numit Wan. Acolo va rămâne lupul până la Ragnarok...

                Loki a fost foarte nefericit cu soarta pe care copiii săi au avut-o.

                De ce nu l-au omorât pe Fenrir, deși prorocirile spuneau că el îl va ucide pe Odin, nu vom ști niciodată...

                Însă Tyr își pierdu mâna dreaptă... și trebui să învețe să lupte cu cealaltă...

                De atunci Zeul Tyr este zeul cu o mână, iar încheietura cotului se numește cea „a lupului”.

---

[1] Vinul poeziei. Miedul este un vin realizat din miere de albine.

[2] Un servitor uman al zeului Thor. Povestea cum a ajuns acesta și sora sa Roskva servitorii lui Thor este un alt mit frumos din Edda în proză, dar pe care nu il vom detalia aici.

[3] Lăudărosul.

[4] Focul.

[5] Gândul.

[6] Vârsta.

[7] „Cuvintele de harță ale lui Loki”.

112 Călătorul fără noroc.

113 Cel ce alunecă ușor.